Adrian Axinia explică de ce Marius Lulea e izolat în AUR

Lulea vrea să negocieze cu clasa politică tradițională?

Conflictul intern din AUR, care opune Marius Lulea restului conducerii, a fost analizat de Adrian Axinia printr-o declarație larg difuzată pe rețele. Europarlamentarul a spus că tensiunile nu sunt doar tactice, ci reflectă o ruptură structurală în modul în care fondatorul vede evoluția partidului. El a admis că i e greu să spună aceste lucruri public, dar consideră necesară transparența față de electorat, mai ales în contextul atacurilor intense pe care AUR le primește.

Axinia a amintit de începuturi: în Chișinău, el, George Simion și Marius Lulea înfășurau steaguri într-un apartament modest, cu scopul de a susține reunificarea Basarabiei cu România. Lulea dava teoria, Simion practica activismului. Această învățare continuă a marcat începutul.

Astazi, succesul AUR – care are suportul a aproape jumătate din români – se datorează în mare parte carismei și eforturilor lui George Simion.

Axinia spune că Simion e un lider autentic, fără de care partidul nu ar fi ajuns aici, și acest lucru e recunoscut chiar și de adversari.

În contrast, Lulea s-a retras, apoi a adoptat o poziție defensivă. El e frustrat că partidul pe care îl revendică drept creație sa nu mai e controlat de el.

Axinia explică că disonanta apare pentru că AUR nu e mai doar un instrument politic, ci o mișcare viscerală de reacție la criză: sărăcire, manipulare democratică, datoriile excesive, riscul de faliment. Lulea pare să aplică logica „cel care a creat poate și distruge”, uitându-se că un copil politic, odată crescut, are nevoie de autonomie. De asemenea, fondatorul e criticat pentru că privilégiează relațiile publice față de angajamentele luate.

Axinia describe pe Lulea ca cineva cu inteligență superioară și o filosofie de viață proprie

Axinia describe pe Lulea ca cineva cu inteligență superioară și o filosofie de viață proprie, dar diferită de cea majoritară din AUR. Deoarece viziunea lui nu mai se potrivește cu direcția majorității, el nu are dreptul să o impună prin statutul de fondator. AUR a demonstrat coerență prin: demiterea Guvernului Bolojan, votul împotriva legii Veștea, respingerea Cabinetului Siegfried și opoziția față de Guvernul Luca Niculescu – măsură pentru a forța alegerile anticipate.

Acceptarea propunerii lui Lulea de a negocia cu clasa politică tradițională – pe care Axinia o numește „călătorii României” sau hoți de patrimoniu – ar fi o naivitate strategică. Electoratul a învățat să recunoască compromisurile decorative, „deșeurile ambalate elegant”, iar recunoașterea lor e acum instinctivă. De aceea, explicațiile lui Lulea pentru susținerea Guvernului Niculescu par insuficiente.

Concluzia lui Axinia e fermă: Lulea s-a izolat practic din structura decizională a partidului, ce a comunicat și public, și privat.

El a acceptat implicit consecințele, renunțând la contribuția zecilor de mii de membri și simpatizanți.

Atitudinea lui e văzută ca aroganță: se poziționează ca singurul deținător al adevărului absolut, ignorând voința colectivă și speranțele milioanelor de români care văd un sfârșit la compromisurile cu vinovații de criză.

Linia rămâne neschimbată: respingerea Guvernului Niculescu, cererea suspendării și demiterii primarului general al Bucureștiului, Nicușor Dan, și organizarea unor alegeri parlamentare anticipate cât mai curând.