CEDO decide că România nu trebuie să plătească salarii restante magistraților

Ce arată analiza sumelor plătite de-a lungul timpului?

Magistrații din România au primit, în final, un Decizia, luată în unanimitate într-o cameră formată din șapte judecători, a respins petițiile depuse de cinci cetățeni români, actuali sau foști judecători, care contestau executarea completă a unor hotărâri prin care Guvernul fusese obligat să le verse despăgubiri pentru diferențele de remunerație considerate discriminatorii față de alte categorii de funcționari publici. Comunicatul de presă publicat joi de CEDO detaliază că, deși s-a recunoscut o întârziere semnificativă în procesul de plată, această neexecutare nu a afectat esența dreptului reclamanților la executare și nu le-a impus o sarcină individuală excesivă, motiv pentru care cererile au fost declarate vădit neîntemeiate.

Detaliile cauzei, cunoscute sub numele „Pușcașu și alții împotriva României”, au fost pronunțate printr-o decizie din 13 octombrie 2026. Petițiile, cu numerele de înregistrare 2598/24, 2721/24, 11485/24, 13549/24 și 13550/24, au fost examineate cu atenție, iar verdictul final este definitiv, conform celor menționate în documentul oficial al instanței europene.

Reclamanții, cei cinci magistrați, se aflau în posesia unor decizii judecătorești favorabile, prin care Ministerul Justiției și instanțele la care își desfășurau activitatea erau constrânse să le acorde anumite avantaje financiare.

Concret, sumele restante pe care aceștia susțineau că le mai aveau de primit se ridicau la cifre variate: 60.000 de euro, 30.000 de euro, 107.454 de euro, 571.891,74 de euro și, în ultimul caz, 381.868,12 de euro.

Aceste discrepanțe financiare nu au apărut dintr-o dată, ci au fost rezultatul unei serii de acțiuni în instanță demarate între anii 2006 și 2009.

În acea perioadă, mulți magistrați au contestat existența unei discriminări salariale față de alte categorii de personal care beneficiau de un sistem de plăți mai avantajos.

În general, instanțele naționale au constatat o diferență nejustificată de remunerație și au acordat reclamantilor drepturile solicitate sau despăgubirile corespunzătoare. Din cauza volumului mare al sumelor implicate, al cărui aplat reprezentase o presiune considerabilă asupra bugetului de stat, administrația centrală a ales, începând cu 2009, să adopte o serie de acte normative succesive menite să eșaloneze plățile.

Astfel, banii pe care statul îi considera datorati magistraților, în baza hotărârilor emise între 2006 și 2010, au fost achitați în tranșe anuale, distribuite pe intervalul 2008-2015.

Cu toate acestea, în perioada 2016-2021, peisajul juridic s-a schimbat odată cu apariția unui nou val de litigii la nivel intern.

Aceste dispute se refereau la interpretarea corectă a hotărârilor anterioare și la modul de calcul al veniturilor magistraților în noul cadru legislativ, care impunea ca salariile să fie stabilite la nivelul maxim posibil în cadrul fiecărei categorii profesionale.

La ce se refereau aceste dispute?

Pentru a clarifica aceste aspecte, Curtea Constituțională a emis Decizia nr. 794/2016, prin care a stabilit că plafonul maxim al salariului de bază sau al indemnizației de încadrare trebuie să includă și drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, garantând egalitatea de tratament pentru personalul care se afla în condiții identice. Ulterior, Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a publicat decizia nr. 36/2028, explicând că egalizarea indemnizațiilor la plafonul maxim vizează și majorările sau indexările recunoscute prin instanțe magistraților sau membrilor personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordinele de salarizare corespunzătoare.

Adoptarea Legii-cadru nr. 153/2017 a generat, la rândul ei, o nouă serie de conflicte salariale între magistrați, Ministerul Justiției și instanțele respective.

Punctul central al dezbaterilor a fost dacă beneficiile recunoscute anterior prin jurisprudență sau legi specifice pentru alți magistrați sau funcționari publici trebuiau extinse și celorlalți, în virtutea principiilor de egalitate și nediscriminare.

Situația a devenit complexă odată cu adăugarea cererilor de executare silită și a acțiunilor pentru stabilirea penalităților de întârziere.

Conștient de faptul că plata imediată a tuturor creanțelor salariale ar fi avut un impact major asupra finanțele publice, Guvernul a continuat să adopte, anual, dispoziții legale care prevedeau eșalonarea plăților și a dobânzilor aferente. Mai târziu, în contextul creșterii constante a deficitului public din 2019, al inițierii de către Consiliul Uniunii Europene a unei proceduri pentru deficit excesiv împotriva României și al crizei pandemice de COVID-19, executivul a menținut politica de adoptare a ordonanțelor anuale cu măsuri bugetare și fiscale, justificând aceste acțiuni prin necesitatea reducerii cheltuielilor publice într-o situație descrisă ca urgentă și extraordinară.

În 2023, a fost luată decizia ca scadențele neplătite să fie amânate pe o perioadă de cinci ani, începând cu 2024. Situația s-a agravat în 2025, când deficitul public a atins un nivel critic de 9,3% din PIB.

Ținând cont de recomandările europene din acel an, Guvernul a emis o ordonanță de urgență care amâna până în 2026 scadențele de plată care ar fi trebuit achitate în 2025, dar care rămâneau neachitate la momentul intrării în vigoare a normei.

Analiza sumelor plătite de-a lungul timpului relevă o imagine complexă a efortului financiar depus. Potrivit datelor oficiale, pentru intervalul 2006-2022, Ministerul Justiției a versat magistraților, în baza hotărârilor judecătorești și a deciziilor administrative, suma totală de 2.556.604.346 RON, echivalentul a aproximativ 604.398.190 EUR.

În paralel, Consiliul Superior al Magistraturii a plătit, din 2006 până în iunie 2026, 118.305.943 RON, adică circa 27.641.575 EUR.

Ce a făcut Înalta Curte de Casație și Justiție?

Înalta Curte de Casație și Justiție a contribuit, de asemenea, la această sumă, având în vedere că pentru perioadele cuprinse între 2010 și 2022 a cheltuit 4.579.420.000 RON, aproximativ 1.002.061.269 EUR.

La nivel guvernamental, se precizează că între 2006 și 2025, toate celelalte ministere luate la un loc au plătit funcționarilor publici, în temeiul hotărârilor judecătorești, o sumă totală de aproximativ 73.234.680 EUR.

Proiecțiile pentru anul 2026 indică o solicitare alocată de către Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul General, în calitate de ordonatori de credite, a unei sume totale de aproximativ 1.400.000.000 EUR, destinată restanțelor neplătite rezultate din hotărâri judecătorești și decizii administrative, incluzând și dobânzile. Guvernul subliniază, în același timp, că indemnizația medie netă a unui magistrat, stabilită prin lege, și pensia medie netă a unui magistrat sunt semnificativ mai mari decât salariile medii din alte instituții publice și decât pensia medie netă din sectorul public.

În fața CEDO, magistrații au invocat articolul 6 al Convenției, privind dreptul la un tribunal, și articolul 1 din Protocolul nr. 1, care protejează dreptul la respectarea proprietății. Ei se plângeau că hotărârile judecătorești pronunțate în favoarea lor, privind diverse beneficii financiare, nu au fost executate integral, susținând că s-a încălcat atât dreptul la accesul la instanțe, cât și dreptul la proprietate.

Curtea Europeană a reiterat în motivația sa că nu are rolul de a se substitui instanțelor naționale și că interpretarea legislației interne aparține, în primul rând, autorităților de la București, în special instanțelor de judecată.

Totuși, instanța europeană a observat că, de-a lungul timpului, fără a modifica formal legile succesive care reglementează remunerația magistraților, jurisprudența Constituțională și cea a ÎCCJ au contribuit la reconfigurarea cadrului juridic aplicabil plăților judecătorilor.

A fost identificat un aspect delicat: atunci când judecătorii naționali erau chemați să se pronunțe asupra componentelor remunerației de care puteau beneficia ei înșiși, participarea lor la adoptarea unor astfel de decizii era susceptibilă să genereze un conflict de interese, interesul lor patrimonial personal riscând să interfereze cu exercitarea imparțială a funcțiilor lor judiciare.

Curtea a notat o situație susceptibilă de a crea impresia unui conflict de interese interinstituțional, evidențiind o tensiune între puterea judecătorească și celelalte două puteri, legislativă și executivă. Instanțele par să fi depășit rolul tradițional de interpretare și aplicare a legii, într-un context în care Curtea subliniază că judecătorul național nu are sarcina de a se substitui autorităților competente în alegerea politicilor bugetare și economice.

Prioritățile în materie de cheltuieli și alocarea resurselor publice intră în competența puterilor executive și legislative, care dispun, în acest domeniu, de o largă marjă de apreciere.

Deși Curtea reiterează principiul că statul nu poate invoca lipsa fondurilor sau a altor resurse pentru a justifica neexecutarea unei datorii stabilite printr-o hotărâre judecătorească, ea consideră că prezenta cauză privește circumstanțe excepționale.