Cine este cu adevărat responsabil pentru rezultatele slabe din educație

Cât de profundă este discrepanța dintre așteptări și realitate?

Cine poartă, în realitate, povara eșecului școlar? O analiză despre responsabilitate și parteneriat

De fiecare dată când cifrele din dreptul performanțelor școlare nu ating cotele prognozate, societatea pornește imediat o vânătoare de vinovați. În prim-planul acestor acuzații se află, aproape invariabil, unitățile de învățământ și persoanele care le coordonează, respectiv directorii. Deși exigența și asumarea sunt piloni esențiali ai oricărui sistem funcțional, trebuie să ne întrebăm dacă este etic sau logic să transferăm întreaga greutate a unor rezultate nesatisfăcătoare pe umerii unui singur om.

Un elev nu pășește pentru prima dată în clasă ca o entitate neutră. El vine însoțit de bagajul cultural și educațional clădit în sânul familiei, deprinzând modele de comportament și valori din mediul său de proveniență.

Deși școala are misiunea nobilă de a corecta inegalitățile și de a oferi perspective noi, procesul instructiv-educativ nu poate fi niciodată sarcina exclusivă a instituției de învățământ.

O notă sau un calificativ nu pot cuprinde întreaga complexitate a parcursului unui elev; în spatele acestor cifre se ascund eforturi colosale, obstacole invizibile și contexte socio-economice pe care niciun clasament nu le poate reflecta fidel. O evaluare onestă a educației începe prin acceptarea acestor realități, nu prin desemnarea rapidă a unor țapi ispășitori.

Pentru a înțelege cât de profundă este această discrepanță între așteptări și realitatea din teren, să privim spre o întâmplare concretă. În timpul unei excursii desfășurate sub egida proiectului PNRAS, un elev a fost pus în fața unui desert tradițional: papanașii.

Copilul a întrebat nedumerit ce reprezintă preparatul și, mai mult, nu a știut cum să utilizeze tacâmurile – cuțitul și furculița – pentru a-l consuma. Relatez acest episod nu pentru a expune elevul, ci pentru a sublinia că ignoranța nu este un motiv de stigmatizare, ci o oportunitate de învățare.

Totuși, această scenă ridică o dilemă majoră: poate un director să fie considerat culpabil pentru lipsa unor abilități sociale sau practice pe care copilul nu a avut ocazia să le dobândească în mediul familial?

Scopul acelei ieșiri a fost tocmai acela de a expune elevii la experiențe inedite, de a le lărgi orizonturile și de a le oferi acces la informații care, pentru alții, sunt banale, dar pentru ei reprezintă premiere absolute. Dacă școala reușește să umple aceste goluri de cunoaștere, ea nu eșuează, ci își împlinește rolul fundamental: acela de a transforma necunoscutul într-o lecție valoroasă.

Ecosistemul educațional nu funcționează în izolare. Familia reprezintă primul nucleu de formare, școala continuă acest demers, iar comunitatea locală completează întregul ansamblu prin susținerea șanselor egale.

Cadrele didactice poartă responsabilitatea directă a actului didactic și a stimulării progresului, în timp ce directorul are sarcina de a orchestra resursele și de a asigura un climat propice calității.

Aceste roluri sunt complementare, nu se anulează reciproc.

Evaluarea directorilor trebuie să fie riguroasă și clară!

Prin intermediul unor programe precum PNRAS sau Erasmus+, unitatea noastră a depus eforturi susținute pentru a oferi elevilor nu doar cunoștințe, ci și sprijin emoțional și oportunități de dezvoltare.

Aceste intervenții nu pot șterge dificultățile structurale peste noapte, însă contribuie la recuperarea lacunelor și la restabilirea încrederii în sine. În acest proces, dialogul constant cu inspectoratele școlare și sprijinul instituțional joacă un rol crucial.

Apreciez deschiderea inspectoratelor față de inițiativele noastre, căci progresul real se construiește exclusiv prin cooperare, prin diagnosticarea corectă a nevoilor și prin efortul conjugat al tuturor factorilor implicați. O școală susținută și evaluată pe criterii obiective va avea întotdeauna mai multe șanse de a oferi copiilor educația de calitate pe care o merită.

Evaluarea directorilor trebuie să fie riguroasă, bazată pe atribuții clare, pe fapte demonstrate și pe criterii echitabile.

Totuși, responsabilitatea managerială nu trebuie confundată cu o vinovăție universală pentru toate inegalitățile sociale pe care școala se luptă, deseori cu resurse limitate, să le atenueze.

Este mult mai simplu să arăți cu degetul spre managementul școlii decât să Este comod să critici un procent statistic, dar este dificil să înțelegi efortul profesorului care recuperează materie sau resursele pe care școala le caută pentru a oferi mai mult.

Nu avem nevoie de o competiție a vinovățiilor între familie, școală și autorități, ci de un parteneriat autentic, guvernat de transparență și de o responsabilitate împărțită, unde fiecare actor își joacă rolul în interesul suprem al elevului.

În loc să căutăm verdicte, ar trebui să alegem adevărul. Sistemul educațional are nevoie de parteneri reali, nu de vinovați de serviciu. Avem nevoie de părinți implicați activ, de profesori care se bucură de respectul cuvenit, de directori evaluați corect și de instituții care să acționeze ca un sprijin, nu ca un arbitru distant.

Este esențial să înlocuim acuzațiile cu dorința de a construi împreună. Dincolo de note și clasamente, există copii care au nevoie de îndrumare, de încurajare și de ajutor pentru a evolua.

Datoria noastră nu este de a-i face să se simtă rușinați pentru ceea ce nu știu, ci de a le crea contextul necesar pentru a învăța.

Înainte de a interoga pe cineva cu privire la rezultatele slabe ale unui elev, fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe: „Ce am făcut eu, personal, pentru ca acest copil să reușească?”.

Familia, școala și comunitatea trebuie să își sincronizeze responsabilitățile, nu să transforme educația într-un joc al pasării vinovăției. Succesul nu se obține prin identificarea unui singur responsabil, ci prin curajul de a recunoaște realitatea și prin asumarea colectivă a efortului. O școală care oferă experiențe și sprijin nu ar trebui judecată doar prin prisma a ceea ce încă nu a atins, ci și prin prisma schimbărilor pe care le generează zi de zi în viețile elevilor săi.

Autorul acestui punct de vedere este Iuliana Mihaela Hoza, director al Școlii Gimnaziale „Matei Basarab” din Turnu Roșu, județul Sibiu. Aceasta deține o vastă experiență managerială, fiind anterior director și director adjunct al Școlii Gimnaziale Racovița, funcții obținute prin concursuri naționale succesive, începând cu 9 ianuarie 2017.