Spitalul vine acasă: tratament mai aproape de copiii cu cancer

Ce se vede din fereastra apartamentului din Urziceni?

Boala schimbă rapid geografia copilului. Camera, grădinița, parcurile și casa bunicilor — locuri cunoscute dintr-o viață recent începută — se împartășesc cu saloanele, dulapurile și călătoriile repetate la spital.

Pentru copiii tratați de cancer, unele dintre aceste căi sunt inevitabile. Altele pot fi evitate. Iar diferența poate fi câteva ore mai multe acasă, economii și mai puțină frică.

Un test de sânge la domiciliu poate părea un detaliu. Pentru un copil și pentru o familie, însă, poate însemna o dimineață fără a trebui să călătorească zeci de kilometri până la spital, fără a aștepta și fără a mai petrece o zi într-un loc deja asociat cu boala.

Uneori, călătoria poate fi invers: echipa medicală ajunge la copil, în lumea lui, prin jucării, păpuși și brațele mamei.

Din fereastra apartamentului din Urziceni, copilul urmează strada până când recunoaște mașina asistentei pe care o iubește cel mai mult, Irina. Ea și mama ei, Elena, se uită pe fereastră cu mult înainte de data de naștere.

Când apare, Mara începe să facă semnale de mână. Câteva minute mai târziu, pe cealaltă parte a ușii este geanta medicală pe care ea o cunoaște deja foarte bine.

Undeva în geantă sunt plăcuțele de desene pe care fetița le dorește pentru ea și, dacă este posibil, pentru păpușile care vor fi consultate după recoltare.

Înainte de recolta, jocul începe: asistenta își pune cranele și încearcă să ghicească ce a mâncat în acea zi. Lapte? Fata ascultă fascinată. Plânge, are frică, dar asistenta știe că nu își va retrage mâna. Ea era atât de mică și totuși atât de curajoasă, spune ea. După recoltare, ea primește îmbrățișarea, apoi Mara și asistenta continuă consultarea păpușilor, adhesivând patch-uri peste ceilalți pacienți din cameră.

Cum a ajuns familia la Institutul de Cancer din București?

Pe măsură ce pleacă, Elena o ia în brațe și se întoarce pe balcon pentru ca Mara să-și ia mâna de pe Irina până când mașina dispare.

Pentru familia lui Mara, faptul că asistenta vine acasă înseamnă ceva enorm: în acea zi, copilul nu trebuie să petreacă ziua pe drum sau în spital. Povestea a început când Mara avea doar un an și câteva luni. Mama a observat accidental o mică formare în abdomen. Mai târziu, familia a primit numele vergă de la un copil apropiat pentru ceva ce le-a schimbat viața.

Operațiunile au urmat. După prima procedură, o ocluzie intestinală a necesitat o a doua, iar copilul a petrecut aproape două săptămâni în terapie intensivă. Mai târziu a venit o recidivă și, cu ea, o nouă intervenție.

Când familia a ajuns la Institutul de Cancer din București, fetița a suferit atât de multe proceduri încât simplul aspect al unui cadru medical din cameră a fost suficient pentru a o face să plângă. Mama își amintește sentimentul deprimant din primele sale zile: Am simțit pe umerii mei drama tuturor copiilor care au trecut pragul salonului în care vom fi 'cadui' pentru totdeauna.

Excluderea nu înseamnă că tratamentul este lăsat în urmă: acesta continuă testele repetate, controalele și procedurile. Nu mai erau culori de spital, salon sau sală de așteptare în casa lui Mara.

Tatăl spune: Faptul că ea a venit acasă să le ia ne-a ajutat foarte mult.

Desi era in jurul valorii, ea a vazut in asistenta un aliat, nu un barbat care a fost de gând sa sfocat ea.

În lunile următoare, copilul care plângea când vedea o imagine medicală a început să-și ofere spray-ul de dezinfectant, să întrebe ce a fost injectat și să verifice cu asistentele medicale dacă dispozitivul pe care îl tratau era bine bandat.

Mama lui Maria spune că astăzi, când merge în camera de control, fetița stă singură pe scaun, întinde mâna pentru recoltă și îi cere să fie lângă ea.