Tomac Premier: Provocările Coaliției și Reacția Primarului Capitalei

Tomac Premier: Va reuși să stabilizeze țara?

Tomac Premier: Dilemele coaliției și postura președintelui capitalei

O lună de la respingerea moţiunii de cenzură și demiterea guvernului condus de Ilie Bolojan, preşedintele a anunţat în sfârşit un nou contender pentru funcţia de prim‑ministru: Eugen Tomac. Alegerea acestuia nu reflectă doar profilul său personal, ci și caracterul perioadei de tranziţie prin care trecem și gravitatea crizei sistemului politic românesc, potrivit analizei politologului Ioan Stanomir publicată pe HotNews.

Preşedintele Dan, care s-a declarat independent, a optat pentru o schemă de guvernare „nepartizană”, alcătuită, în aparenţă, din miniştri fără legături de partid. În opinia sa, imposibilitatea de a construi o înţelegere largă, capabilă să producă o majoritate stabilă, justifică această decizie. Coaliţia PSD‑AUR, responsabilă de căderea guvernului anterior, nu se transformă automat într‑o coaliţie de guvernare, deşi rămâne forţa dominantă în sălile parlamentare. Această realitate nu poate fi ignorată de preşedinte, mai ales când el propune un cabinet care se naşte prin voinţa sa suverană; inevitabil, în curând, se va confrunta cu puterea parlamentară ad‑hoc.

Analog cu situaţia din Franţa, guvernele lipsite de sprijin concret nu pot decât să supravieţuiască.

Încercând să urmeze modelul lui Emmanuel Macron, Dan se găseşte într‑o poziţie delicată: nu dispune de un vehicul partidular ce să-l susţină, iar Tomac nu conduce un partid ce să fi depăşit pragul electoral.

Astfel, puterea prezidenţială, în contextul nostru, se poate exercita numai printr‑o majoritate care să transforme voinţa şefului statului în realitate legislativă. Spre deosebire de predecesorii săi, Dan nu are această pârghie instituţională.

Se va forma o coaliție guvernamentală după învestirea lui Tomac?

În eventualitatea învestirii Cabinetului Tomac, nu se va forma un bloc coaliţionar în sprijinul guvernului.

PSD, care nu a reușit să propună propriul său premier, ar putea vota în favoarea lui Tomac, fără să devină parte a unei coaliţii prezidenţiale. Dan nu este nici Traian Băsescu, nici Klaus Iohannis; limitele influenţei sale directe devin evidente în acest cadru.

La un an şi jumătate de la anularea turului doi al alegerilor prezidenţiale, reînvierea sistemului politic rămâne un ideal îndepărtat.

Eșecul coaliţiei a generat o fragmentare fără precedent, iar numeroasele linii de crăpătură complica formarea unei majorităţi stabile. Criza României este una de reprezentare și de legitimitate, partidele politice fiind în centrul ei.

Ideea unui guvern care să depășească granițele partidului rămâne o iluzie. Şeful de stat nu poate guverna direct; guvernele au nevoie de relații cu partidele, oricât de fragmentate și imprevizibile ar fi acestea.

Parlamentul rămâne singura instituție capabilă să învestească și să demită un cabinet.

Autoritatea președintelui se reflectă în capacitatea sa de a se impune în fața formațiunilor politice, iar pariul pe care îl face în prezent ar putea să-i contureze destinul pe tot parcursul mandatului.