Uneori ne pierdem chiar și în casa noastră
Te pierzi chiar și în casa ta?
Uneori ne pierdem chiar și în casa noastră
Aveți senzația că cunoașteți cartierul ca pe o palmă, dar, în ciuda acestui lucru, vă puteți rătăci chiar și în locuri pe care le cunoașteți de ani de zile? Acest fenomen se numește dezorientare topografică de dezvoltare (DTD) și se manifestă prin dificultăți de orientare în spațiu, chiar și în locuri familiare.
DTD este o afecțiune care afectează capacitatea de a crea o reprezentare mentală a împrejurimilor, numită „hartă cognitivă”.
Această hartă nu este o imagine vizuală a spațiului, ci mai degrabă o reprezentare mentală a modului în care diferitele locuri se raportează unele la altele.
O persoană cu DTD poate ști că locuința sa este aproape de o gară, dar nu poate stabili corect locul acesteia în raport cu străzile și locurile din jur.
Prima descriere a DTD a fost făcută în 2009 de neurologul Giuseppe Iaria și colegii săi de la Universitatea British Columbia din Canada. Ei au studiat cazul unei femei care avea dificultăți de orientare toată viața, în ciuda faptului că avea capacități senzoriale și intelectuale intacte.
DTD nu e doar o problemă de orientare, ci o afecțiune complexă!
Cercetătorii au descoperit că persoanele cu DTD au dificultăți în a crea o hartă cognitivă, chiar și în locuri familiare. De exemplu, o persoană cu DTD poate recunoaște perfect o clădire, dar nu poate stabili corect locul acesteia în raport cu străzile și locurile din jur.
Problema se poate extinde chiar și la propria locuință, unde persoanele cu DTD pot avea dificultăți în a reprezenta cu exactitate forma, dimensiunea și poziția camerelor.
DTD poate avea consecințe mult mai importante decât simplul fapt că cineva „nu se pricepe la orientare”. Cercetătorii care studiază această afecțiune caută, în general, probleme severe de orientare prezente încă din copilărie, inclusiv rătăcirea repetată în locuri foarte familiare.
O analiză sistematică a 15 studii empirice a constatat că dificultățile de orientare erau asociate în principal cu probleme legate de calitatea hărților mentale. În schimb, recunoașterea reperelor era, în general, păstrată.
Acest lucru explică una dintre cele mai surprinzătoare caracteristici ale afecțiunii: o persoană poate recunoaște perfect o clădire, fără să poată stabili corect locul acesteia în raport cu străzile și locurile din jur.